Eu sunt de părere că atât vulnerabilitatea, cât și autenticitatea fac parte din profilul unui terapeut competent care dorește să-și ghideze clienții într-un mod cât mai eficient.

Asta a fost și părerea clientei mele.

Că altfel se deschide în fața unui terapeut care își exprimă uneori propriile emoții și experiențe, atât timp cât îi este de folos ei și nu acaparează întreaga discuție.

Autenticitatea

Carl Rogers, care a fost unul dintre fondatorii abordării umaniste, susținea că autenticitatea reprezintă una dintre calitățile importante ale unui psihoterapeut, descriind un element-cheie în relația terapeutică – congruența.

Pentru a-l însoți pe client în călătoria sa de vindecare și transformare, este esențial ca terapeutul să fie autentic și să nu joace un rol artificial. Atunci când pacienții îl simt pe terapeut sincer, relația terapeutică are doar de câștigat.

Vulnerabilitatea

În ceea ce privește vulnerabilitatea, lucrurile pot fi puțin mai nuanțate. De aceea, consider eu, e bine ca, înainte de a împărtăși anumite trăiri și emoții, terapeutul să ajungă să-și cunoască puțin clientul pentru a vedea când și cum poate apela la self-disclosure – a dezvălui detalii personale.

Sunt anumite întrebări pe care le am în minte atunci când aleg să mă vulnerabilizez și să dezvălui aspecte din viața mea:

  • Pot aceste experiențe să ajute clientul din fața mea în vreun fel?
  • Cum ar influența dezvăluirea acestor aspecte relația terapeutică?
  • Este el/ea genul de client care „gustă” din aceste trăsături de-ale mele ca terapeut?

Dacă da, atunci aleg să le utilizez.

Dacă nu, adaptez interventia după felul clientului și fac tot ce depinde de mine pentru a stabili un raport terapeutic cât mai competent și cât mai apropiat nevoilor lui.

Acum, pe măsură ce scriu acest articol, îmi aduc aminte de clienți care îmi cereau explicit să le dau exemple din viața mea sau strategii folosite de mine pentru a schimba anumite comportamente disfuncționale, pentru că așa rețin mai ușor și pot face conexiuni rapid.

Sau alți pacienți pentru care era atât de important să mă vulnerabilizez și să le arăt că și eu sunt om, cu probleme, că și eu încerc să gândesc mai funcțional, că suntem cu toții IMPERFECȚI.

Și mă gândesc că e atât de normal ceea ce simt ei.

Însă totul cu MĂSURĂ.

La un moment dat, cineva mi-a povestit despre experiența avută cu trei psihologi. Despre una dintre terapeute mi-a spus că, deși era bine intenționată, a ajuns să vorbească foarte mult despre propria dramă, asemănătoare cu cea a clientei. În loc să consolideze relația terapeutică, conversația a produs opusul: atenția s-a mutat de pe client pe terapeut, iar rolurile au început să se estompeze.

Concluzie

Autenticitatea este aproape întotdeauna un avantaj într-o relație terapeutică.

Vulnerabilitatea poate fi, la rândul ei, un instrument valoros, dar nu este o obligație și nici o dovadă de competență în sine. Important nu este cât de mult dezvăluim despre noi, ci dacă ceea ce alegem să dezvăluim îl ajută cu adevărat pe client.

În fond, psihoterapia nu este despre terapeut. Este despre client, iar fiecare intervenție – inclusiv vulnerabilitatea – ar trebui să fie ghidată de aceeași întrebare:

Îl ajută pe omul din fața mea să meargă mai departe?

PS: Am ales poza aceasta în care mă strâmb pentru că reflectă fix ce vreau să transmit în acest articol.

Pot fi un terapeut bun și eficient și dacă aleg să mai dau jos măștile.

Alexandra 🙏🏻