O pacientă pe care o stimez mult mi-a povestit că, într-o ședință cu o altă terapeută, a fost pusă în situația de a face un lucru pentru care nu era pregătită sub nicio formă. Privind retrospectiv, probabil că terapeuta își dorea să obțină rapid un progres. Pacienta, însă, nu a reușit să integreze experiența, iar acest lucru a determinat-o să renunțe la ședințele respective.
Nu îmi propun să judec această abordare. Exemplul mi-a reamintit, însă, cât de important este să stabilim împreună cu pacienții direcția pe care vrem să o urmăm, obiectivele pe care ni le propunem și, mai ales, ritmul în care să se desfășoare progresul.
Orice terapeut responsabil și conștiincios își dorește schimbări pozitive pentru oamenii cu care lucrează. Uneori, însă, intenția de a ajuta ne poate face să grăbim procesul. Iar ceea ce pentru noi pare a fi „următorul pas” poate fi, pentru persoana din fața noastră, un salt mult prea mare.
Acest lucru mi-a fost confirmat și de un capitol valoros din cartea pe care am luat-o cu mine în vacanță, Trauma: 8 strategii de vindecare, scrisă de Babette Rothschild. Autoarea vorbește despre importanța pașilor mici în procesul de vindecare și subliniază o idee care mi-a rămas în minte: „în cazul vindecării traumelor, un ritm lent și constant poate oferi o oportunitate mult mai bună pentru recuperare”.
Am început apoi să mă uit cu mai multă atenție la cazurile pe care le-am avut în terapie și am observat același lucru. Pacienții cu care am urmat un protocol echilibrat, construit gradual, au fost mai consecvenți, au reușit să efectueze temele pentru acasă și au fost mai puțin speriați de provocările pe care le aveau de înfruntat. Fie că vorbim despre anxietate generalizată, anxietate socială, fobii specifice, comportamente asertive sau depresie, progresul construit pas cu pas pare să fie, de multe ori, mai fezabil.
Poate că și în afara cabinetului avem ceva de învățat de aici.
Ne dorim uneori schimbări mari și rapide. Vrem să ajungem cât mai repede la destinație și uităm că, de fapt, progresul se construiește din pași mici, repetați suficient de mult timp, km cu km.
Un proverb chinezesc, pe care l-am întâlnit tot în această carte, spune: „Este mai bine să faci mai mulți pași în direcția corectă decât să faci un mare salt înainte, doar ca să cazi înapoi.”
Așa că te las cu o provocare: care este proiectul acela măreț la care tot visezi?
Pune-l pe agenda ta și întreabă-te care este cel mai mic pas pe care îl poți face chiar astăzi în direcția lui.
Nu trebuie să schimbi totul dintr-o dată. Poate fi suficient să începi. Poate fi copleșitor dacă te gândești la tot traseul.
James Clear vorbește în Atomic Habits despre puterea îmbunătățirilor mici și constante și despre efectul compus pe care acestea îl pot avea în timp. Un pas mic poate părea nesemnificativ atunci când îl faci. Dar repetat zi după zi, poate ajunge să schimbe direcția în care mergi.
Nu întotdeauna avem nevoie de un salt mare. Uneori, avem nevoie doar de următorul pas. În felul acesta, nici creierul nostru nu se sperie.
Cu blândețe,
Alexandra