Am fost în concediu cu familia în Turcia, așa cum fac multe familii, și într-una dintre zile, soțul meu a asistat la o scenă destul de înfricoșătoare.
O adolescentă a fost adusă inconștientă pe plajă, în urma unui incident nefericit petrecut pe mare. Nu cunosc toate detaliile, dar nici nu cred că acestea sunt importante pentru ceea ce vreau să spun.
Au venit, pe rând, părinții ei, foarte afectați și speriați, apoi echipa medicală și salvamarul, care o ținea în brațe. Toți erau în jurul ei și încercau să o salveze.
Din fericire, după câteva intervenții eficiente, fata și-a revenit complet și a plecat pe picioarele ei în ambulanță, pentru mai multe investigații.
Cât de fragilă e viața noastră, nu?
Am rămas puțin cutremurată de această întâmplare și am început să mă gândesc că, de multe ori, doar când ne „înecăm” în problemele noastre ajungem să cerem ajutor.
Multe dintre furtunile noastre emoționale sunt invizibile. Nu par atât de dramatice din exterior. Așa că ne mințim frumos că vor trece, că ne descurcăm și că putem duce singuri tot ce vine spre noi.
Poate, din dorința de a demonstra că putem înfrunta singuri toate valurile vieții, refuzăm să cerem ajutorul oamenilor care ne-ar putea învăța să înotăm mai sigur printre ele.
Nu susțin că psihoterapeutul va lua toate valurile și că, de atunci înainte, vei înota liniștit într-o mare turcoaz și perfect calmă.
Nu.
Până la urmă, TU înoți. Nimeni nu poate înota în locul tău.
Dar poți învăța CUM să înoți.
Cum să-ți înțelegi emoțiile. Cum să recunoști când un val devine prea mare. Cum să nu te mai lupți cu apa până la epuizare. Și, poate cel mai important, cum să ceri ajutor înainte să simți că te-ai scufundat.
Uneori, a cere ajutor nu înseamnă că ești slab.
Înseamnă că ai înțeles că viața nu ne cere să știm singuri să înotăm în orice mare.
Cu blândețe,
Alexandra