Dacă închid ochii și mă transpun în sala aceea, înconjurată de colegi și de trainer, încă îmi pot simți emoțiile de atunci. Eram surprinsă de numărul mare de participanți, de toate vârstele, și parcă abia puteam respira de anxietate.

Îmi spuneam în gând: „De ce am ales oare să vin aici? De ce să nu stau liniștită acasă, în weekend? De ce să trec prin toate emoțiile astea?”

La primul exercițiu, în care trebuia doar să ne prezentăm, îmi simțeam cuvintele în gât. Nu eram deloc coerentă și eram deja transpirată, de parcă mă asculta cineva la mate. 😅

Apoi, încet-încet, am prins curaj. Și, odată cu el, am prins și glas. I-am dat voie vocii mele să existe.

Am început să mă simt în siguranță, înconjurată de oameni ca mine: cu anxietăți, cu probleme, cu vulnerabilități, cu imperfecțiuni. Cu toții eram acolo pentru a învăța lucruri utile despre noi și despre felul în care relaționăm cu ceilalți, printre altele.

Mi-am dat voie să fiu eu. Fără măști. Pur și simplu, autentică. Și tare bine a fost.

La un moment dat, eram tot cu mâna pe sus: puneam întrebări, veneam cu completări, îmi exprimam opiniile. Țin minte că o colegă mi-a spus: „Dar tu parcă nu ai deloc anxietate socială.” Am râs. Pentru că, într-un fel, avea dreptate. Eram o altă persoană față de cea care intrase în sală în prima zi. Nu mai eram cea timorată, care își dorea să se ascundă. Mă simțeam în siguranță. Ascultată. Importantă.

Aveam o voce.

Și exact asta vreau să transmit în ședințele de psihoterapie.

Un spațiu în care să existe suficientă siguranță încât să te poți expune cât și cum simți. Să-mi poți arăta vulnerabilitățile fără teama că te voi judeca sau că voi desconsidera mecanismele de coping pe care le-ai dezvoltat pentru a face față vieții. Pentru mine, acesta este unul dintre primii pași ai unui demers psihoterapeutic eficient: să construim împreună un spațiu în care să poți fi tu. Pentru că atunci când ne simțim în siguranță, ceva începe să se miște. Se pornesc motoarele schimbării.

Și, uneori, în acest spațiu de siguranță, începe să se releve esența noastră. Copilul interior care, la un moment dat, a învățat că trebuie să poarte măști pentru a fi acceptat, văzut și iubit.

Iar terapia poate deveni locul în care, încet-încet, acele măști nu mai sunt necesare.

Locul în care vocea ta poate exista.

Așa cum este ea.

Cu blândețe,
Alexandra