Am văzut-o de mai multe ori în autobuzul pe care îl frecventez. La fiecare cursă, o auzeam cum se lua de adolescenți — cel mai frecvent, dar nu numai: ba că vorbesc prea tare la telefon și toată lumea trebuie să le asculte conversația, ba că nu-și dau jos ghiozdanul și ea nu mai are loc.

Mereu părea să găsească un motiv să-și verse frustrările.

În mintea mea, era un amestec de hazliu și critic la adresa felului în care interacționa cu oamenii din jur. Chiar dacă sunt terapeut și pot înțelege ce se află în spatele unor astfel de comportamente, primul meu impuls, atunci când le observ, este tot unul de iritare.

La un moment dat, primăvara aceasta, așteptam cu Razvi autobuzul care ne duce în cartierul în care locuim. Și am zărit-o și pe dânsa. S-a așezat lângă noi și am văzut-o cum se uită cu drag la Razvi, vrând să interacționeze cu el. L-a întrebat cum îl cheamă, iar eu i-am răspuns, el fiind prea micuț ca să poată răspunde.

Reacția dânsei a fost: „Da’ lăsați-l pe el să spună”, dându-și ochii peste cap. Apoi a început să-i pună tot felul de întrebări. Am avut impresia că îl testează și am început să simt presiune ca el să răspundă perfect, ca să nu fie criticat pentru că nu știe multe la vârsta lui. Mă tot uitam la ceas și eram nerăbdătoare să vină odată autobuzul. Voiam să plecăm.

Am simțit o mare ușurare când l-am văzut și am urcat. În autobuz, s-a mai uitat cu drag la Razvi, iar asta a mai îndulcit puțin starea inconfortabilă pe care o simțisem.

De atunci, nu am mai văzut-o.

În ședințele de terapie, propun deseori ca, atunci când ne enervează sau ne supără o persoană ori un comportament, să ne permitem mai întâi să ventilăm emoțiile și gândurile pe care le avem cu privire la situația respectivă.

Să spunem, măcar în sinea noastră: „Mă enervează.” „Mi se pare nedrept.” „Nu-mi place deloc cum vorbește.” „M-a făcut să mă simt inconfortabil.” Să lăsăm emoția să existe, fără să ne judecăm pentru ea. Iar ulterior, dacă putem, să trimitem „Lumină și Iubire”.

Nu pentru că persoana respectivă ar fi avut neapărat dreptate. Nu pentru că ceea ce a făcut ar fi fost în regulă.

Ci pentru că, uneori, după ce ne-am dat voie să simțim tot ce aveam de simțit, putem privi omul din fața noastră și cu puțin mai multă blândețe. Poate că nu știm ce e in sufletul lui. Poate că nu știm prin ce trece.

În cazul femeii respective, nu știu nimic despre viața ei. Și, totuși, îmi pot imagina că există o poveste în spatele felului în care se poartă cu lumea. Întotdeauna există o poveste care dă sens comportamentelor noastre.

Și poate că aceasta este lecția mea de azi, acum că mi-am amintit de doamna aceea prin prisma clientei mele: Putem să nu fim de acord cu un om și, în același timp, să-i dorim lumină.

Îți propun și ție exercițiul acesta, pentru momentele în care vrei să cultivi compasiunea în locul judecății.

Mai întâi, lasă-te să simți.

Apoi, dacă poți, trimite-i „Lumină și Iubire”.

Fără să forțezi nimic.

Cu blândețe,
Alexandra