Recent am citit un text atribuit lui Hermann Hesse care mi-a rămas în minte:

„Suferința doare numai pentru că te temi de ea. Suferința doare numai pentru că te plângi de ea. Ea te urmărește numai pentru că fugi de ea. Nu mai trebuie să fugi, să te plângi sau să te temi de ea. Trebuie doar să o iubești. Tu știi foarte bine că în adâncurile ființei tale există o putere magică salvatoare, o fericitate singulară – numită iubire. Ei bine, iubește-ți suferința. Nu îi opune rezistență și nu mai fugi de ea. Savurează-i esența dulce, dăruiește-te ei și nu o întâmpina cu aversiune. Cea care te rănește este aversiunea ta, nimic altceva.”

Sună tare bine rândurile acestea, nu? Ar fi ideal să nu ne mai confruntăm cu suferința și să o luăm ca atare, ca parte integrantă a vieții noastre, care ne face mai rezilienți, mai buni, mai iubitori.

O experiență personală

Ieri noapte, la ora 1:00, dacă îmi dădeai rândurile astea și îmi spuneai să mă calmez, aveam o reacție deloc drăguță. De 3 zile, am o tuse iritativă care îmi limitează calitatea somnului și sunt adesea și mai iritată ca ea. Simt multă frustrare și anxietate când vine noaptea și mă gândesc cât de puțin mă voi odihni și cât voi mai tuși.

După câteva plimbări la bucătărie să-mi fac ceaiuri, să iau miere, sirop de tuse, ajungeam în pat și număram orele în care mă pot odihni ca să fiu fresh pentru ședința de dimineață. Mă gândeam că va trebui să o anulez, că nu e profesional, că rămân fără clienți, că mereu o să se întâmple așa cu copiii mici, care aduc tot felul de virusuri „deosebite” de la grădi.

Ajungeam să mă simt din ce în ce mai rău, și psihic, și fizic. Până la un punct în care am zis: „STOP, ALEXANDRA”.

Am lăsat garda jos și am zis: fie ce-o fi, o să treacă și tusea asta, nu e veșnică. Nimic și nimeni nu e veșnic. Nici eu, nici tu.

Și parcă am simțit o ușoară eliberare.

În acel moment mi-am dat seama că nu avea rost să mă lupt cu ceea ce nu puteam schimba atunci: faptul că tușeam și nu mă puteam odihni. Făceam tot ce depindea de mine. Când am încetat să mă opun realității și am acceptat că, pentru moment, asta era situația, am simțit că se așază și mintea mea.

Poate vei spune: „Ce mare suferință ai și tu, o tuse.” Și vei râde.

Pentru mine, a fost suferință.

Ce înseamnă acceptarea

Suferința este o experiență profund subiectivă. Fiecare o trăiește și o resimte diferit.

Încearcă, data viitoare, atunci când te confrunți cu ceva enervant și supărător, să optezi pentru o altă abordare. Fă tot ce depinde de tine, tot ce este sub controlul tău și apoi vezi cum e dacă lași garda jos puțin.

Lasă totul în mâinile lui Dumnezeu sau în ce crezi tu că este mai presus de tine. Poate fi extrem de eliberator să lași suferința doar să fie, să nu trebuiască să fugi, să nu lupți cu toată ființa ta să schimbi ceva ce este, ci doar să te predai realității în care ești.

Un mesaj final

La final, aș vrea să rămâi cu o idee:

Acceptarea nu înseamnă resemnare și nici că îți place situația în care ești. Nu înseamnă că renunți să cauți soluții și că te complaci în suferință. Uneori, tocmai această renunțare la rezistență îți eliberează energia de care ai nevoie pentru a merge mai departe.

Cu blândețe,
Alexandra