Când ai simțit ultima dată că vrei să plângi?
Ți-ai dat voie?
Ai simțit nevoia ca cineva să te țină în brațe și să poți exprima tot ce aveai de exprimat, fără nicio judecată, fără vreun „Gata cu plânsul, că ești om în toată firea!”?
Ai avut nevoie să stai puțin în propria vulnerabilitate, fără să fii nevoit(ă) să ieși repede din ea doar pentru că arătai prea multe emoții negative?
Când au tantrumuri, copiii, dragii de ei, nu se pot regla emoțional. Nu știu încă cum să o facă. Cortexul prefrontal nu este încă suficient de matur pentru a-i ajuta să se liniștească singuri după o criză emoțională
Această zonă a creierului ne ajută să:
- controlăm impulsurile;
- avem flexibilitate cognitivă și să vedem o situație din mai multe perspective;
- ne reglăm emoțiile atunci când sunt prea intense.
La copiii mici, conexiunile dintre amigdală și cortexul prefrontal sunt încă în dezvoltare. De aceea, reacțiile lor emoționale sunt adesea rapide și intense, iar controlul impulsurilor este limitat.
În acele momente de vulnerabilitate, copilul are nevoie de un adult care să înțeleagă limitele sistemului său nervos și să îi ofere siguranță, acceptare și iubire.
„Îmi dau seama că îți este greu. Sunt aici. Poți să plângi, să te descarci. Te iubesc oricum, iar în momentele acestea de furtună poate chiar ai cea mai mare nevoie de mine.”
Frumos sună în teorie… În practică însă, știm cu toții cât de greu este.
Uneori ajungem să ridicăm tonul, să amenințăm sau să reacționăm într-un mod pe care, mai târziu, îl regretăm.
Ieri am avut o zi bună. Am făcut lucruri de care îmi era teamă și m-am simțit plină de energie si puternica. Când fetița mea a venit de la grădiniță, a făcut o criză. Pentru că eu eram într-o stare bună, am reușit să văd dincolo de comportamentul ei.
Mi-am dat seama că tot ce avea nevoie era să o țin în brațe și să o mângâi. Am mers să o îmbrățișez. Nu i-am spus: „Liniștește-te, Eliza!”
Am stat cu ea.
A plâns în brațele mele și, încet-încet, s-a eliberat de toate emoțiile strânse peste zi. Doamne, cât de ușor s-a liniștit după. Câteva minute de plâns… și apoi era din nou bine.
Seara, înainte de culcare, am vorbit despre acel moment și am întrebat-o dacă de asta are nevoie atunci când emoțiile sunt prea mari. Mi-a răspuns imediat, dând hotărât din cap: „Daaa!”
M-am emoționat profund.
De fapt, de multe ori, în timpul crizelor, ea exact asta ne cerea: „Lăsați-mă să plâng.” Doamne, câte te poate învăța un copil… Cred că unele dintre cele mai valoroase lecții vin chiar de la ei.
Nu spun că reușesc mereu să fac asta. Am și eu limitele mele, oboseala mea, zilele mele grele. Dar îmi propun să aleg această abordare cât mai des. Ți-o recomand și ție. Însă, ca să poți fi acel adult calm și prezent, este foarte important să ai grijă și de tine. Atât cât poți. Altfel, teoria rămâne doar teorie, iar în practică este foarte greu de aplicat tot ce abordam aici.
Și mai este ceva ce aș vrea să îți rămână în minte.
Dacă nouă, adultilor, ne este atât de greu să ne gestionăm uneori emoțiile, cum ne putem aștepta ca un copil de 2, 3 sau 4 ani să reușească acest lucru?
Poate că data viitoare când tantrumul copilului tău îți apasă toți nervii, îți vei aminti că, dincolo de comportamentul lui, este un sistem nervos copleșit care nu are nevoie de un adversar, ci de un adult care să îl ajute să treacă prin furtună.
Alexandra 🙏🏻