Doar mie mi se pare că viața merge într-un ritm prea alert uneori? Sau că solicitările cotidiene ne sugrumă efectiv? În ziua de azi, mi se pare că e aproape imposibil să te oprești, să respiri mai profund și să conștientizezi toate schimbările care apar în viața ta. Să te așezi și să reflectezi asupra lor. Nu, nu, e necesar să fii prezent/ă și să rezolvi următorul lucru de pe lista.

În ultima perioadă, am simțit că sunt copleșită de multiplele roluri și responsabilități cotidiene (pe care eu mi le-am ales, să nu mă înțelegeți greșit) și am simțit că clachez. Am primit și rezultatele de la analizele de sânge care îmi arătau anemie feriprivă severă, deci și corpul îmi arată că nu am de unde să susțin atâtea planuri și proiecte. Prin urmare, TREBUIE să mă pun pe picioare înainte de toate, altfel, nu voi fi capabilă să fac ce e important și necesar să fac. Viața nu te așteaptă până ești tu în ordine cu tine, cu corpul tău, cu sufletul și cu mintea. Nu, nu, viața se întâmplă și tu trebuie să fii acolo la fileu, să primești următoarea minge.

Rolul de mamă m-a maturizat extrem de mult și m-a responsabilizat ca nimic altceva. Trebuia și voiam să fiu acolo pentru copilașii mei, să-i alăptez non-stop, să le schimb scutecele, să-i plimb, să le dau de mâncare (cu ajutorul soțului, bineînțeles), să fiu o mamă bună, cum meritau ei. Nu se punea problema de “O lasăm pe mami ca e obosită, nu-mi trebuie ajutorul ei acum”. Aspectul acesta m-a copleșit teribil dar mi-a dat o reziliență foarte mare. Încă mai am situații în care cer ajutor, deși aș putea să fac eu, încă mai sunt comodă, dar mult mai puțin. Eu am responsabilitatea să fac lucrurile pe care trebuie să le fac și asta mă face să mă simt utilă și importantă și chiar indispensabilă pentru familia mea.

Fără doar și poate, viața înseamnă rezolvarea de probleme. Când eram mai tânără, așteptam ca viața mea să fie lipsită de probleme, să existe fără să simt că transpir sau că depun efort și că aceea e viața bună la care trebuie să aspir. Mare greșeală. Viața aceea liniștită pe care crezi că ți-o dorești e fix tipul de viață de care trebuie să fugi, din punctul meu de vedere. Nu te poți dezvolta fără provocări. Nu-ți poți cunoaște adevărata capacitate și practic, nu-ți descoperi esența. Ești viu dar nu trăiești. Nu zic să cauți probleme doar de dragul asta, zic doar să încerci să nu eviți anumite situații doar din dorința de a trăi o viață comodă și lipsită de griji.

Ce fac eu acum, pentru a nu mă mai simți acaparată de toate problemele care apar deodată:

  1. Încerc să nu mai pun atât de mult suflet pentru orice lucru care necesită atenția mea. De exemplu, la un consult stomatologic, mi s-a zis că trebuie să fac extracții la toate masele de minte. Eram copleșită de tot procesul: de durere, că-mi ia din timp, că nu mă voi descurca etc. Am ales să nu mă mai gândesc obsesiv la această procedură medicală și am privit-o strict din punct de vedere practic. Trebuie să am 2-3 intervenții de o oră, probabil va fi inconfortabil și atât. Eu trebuie să mă programez și să mă prezint, eu controlez ce pot controla, de restul se ocupă dentistă mea.

  2. Am învățat să prioritizez. Nu mă mai las afectată de toate problemele date pentru că altfel, înnebunesc de la atâtea gânduri și ajung să nu mai fac nimic într-un mod optim. Ce e necesar să rezolv ACUM, ce nu mai poate aștepta nicicum? E ușor să fii distras de tot șirul acela lung de probleme și să te simți asaltat/ă. De exemplu, cum a fost în cazul meu cu nivelul scăzut de feritină, am ales să rezolv perfuzia cu fier pentru că ulterior, să mă pot ocupa de celelalte probleme.

  3. Mi-am scris toate task-urile în agendă. Și pe măsură ce le efectuam, le și tăiam. În felul acesta, mintea mea primea semnalul că s-a mai încheiat un proces, relaxează-te. Dopamina era și ea prezentă acolo și mă aplauda pentru orice victorie.

  4. Am învățat să solicit și alte perspective, poate de la persoane pe care eu le consider mai ocupate decât mine. Dacă ele pot rezolva, eu de ce nu pot? Când suntem acaparați de probleme, ne uităm în jos și nu mai vedem alți oameni, alte povești. Hai să ne lărgim perspectiva, ce zici?

  5. Acceptarea ideii că unele probleme nu se rezolvă când și cum vreau eu, ele necesită timp mai mult. În cazul meu, reîntoarcerea la muncă reprezintă un punct sensibil. Îmi doresc foarte mult să ajung la un nr. X de pacienți, dar sunt conștientă că demersul acesta nu e neapărat liniar și că e necesar să apelez la 2 virtuți foarte importante - răbdarea și consecvența. Îmi dau timp să cresc așa cum trebuie să cresc, în contextul în care sunt și mamă.

În concluzie, viața poate fi uneori dură, te poate solicita un pic cam tare. Poate vei simți că e prea mult și că nu poți îndura. Te asigur că poți îndura însă cu așezare, reflecție și de ce nu, ajutor din exterior. Și neapărat, cu credința că ești capabil/ă, în ritmul tău, bineînțeles, să-i faci față.

Cu blândețe,
Alexandra